LACRIMOSA, sau tragicul punctat pe portativ

     

Marea muzică în registru sfâşietor este creată de acei compozitori care au puterea rară de a-şi puncta suferinţa pe portativ . Tilo Wolff este unul dintre aceştia. Muzica lui te ţine ancorat emoţional în durerea profundă şi fără leac a unei mari pierderi personale.

Am descoperit trupa în 1995, la scurt timp după ce apăruse albumul Inferno care era complet diferit de orice ştiam din muzica rock. La fiecare nou album, mi s-au părut uimitoare compoziţiile lungi, complexe, lucrate până la ultimul detaliu de filigran, atmosfera de un tragism răvăşitor, ingeniozitatea compoziţională extraordinară, bogăţia de idei muzicale, combinaţia perfectă între sonorităţile metalice şi cele simfonice, partiturile de tobe foarte diferite de ale majorităţii trupelor.

     

Iar inflexiunile unice ale vocii sunt de o melodicitate surprinzătoare, ţinând cont că se cântă în germană, limbă considerată de necunoscători mai frustă, mai puţin muzicală...

 
         

Mulţi ani am ascultat albumele Lacrimosa fară să înţeleg versurile şi fără să simt nevoia de a citi traducerile lor în engleză. Am tresărit atunci când cineva mi-a spus că sunt tulburătoare, sfâşietoare. Era firesc să fie aşa. Piesele sunt la un asemenea nivel şi transmit atât de copleşitor mesajul încât importanţa versurilor devine secundară.

         
Dacă încerci să faci un elogiu prin cuvinte trupei Lacrimosa, te loveşti mai mult ca niciodată de limitele limbajului scris. Elogiul cel mai bun se va consuma în intimitatea propriei camere, când asculţi în noapte, cu lumina stinsă, cu lacrimile şiroind, copleşit de viziuni, de durere, de emoţie, de încântare piese precum Halt Mich, Hohelied der Liebe, Am Ende Stehen Wir Zwei, Nachtschatten sau Alleine Zu Zweit.  

   
         

Muzica Lacrimosa e un submersibil cum rareori mai poţi găsi, care te ajută să explorezi teritorii adânci din abisul sensibilităţii tale. Trebuie să ai curaj să o asculţi des şi să te laşi prins de magia ei. Pentru că ţi se împinge rezistenţa emoţională la limită. De la Pink Floyd încoace, nu prea s-a mai făcut o muzică atât de profundă şi de complexă precum compoziţiile Lacrimosa.

La finalul unei piese ai senzaţia că se sfârşeşte o lume. O lume extraordinar de vie şi de intensă care, atunci când dispare, te lasă părăsit într-un univers infinit mai sărac. Tăcerea care umple spaţiul întunecat al camerei, după ultima notă, devine o prezenţă apăsătoare care suspendă timpul.

Am avut totuşi surpriza să văd oameni fără un interes special pentru muzică rămânând foarte impresionaţi de anumite piese Lacrimosa. 90% din ce le-aş fi pus din rock i-ar fi lăsat relativ reci sau le-ar fi displăcut, în timp ce Lacrimosa reuşea să le capteze atenţia. Această muzică extraordinară nu ajunge însă aproape deloc să fie audiată de marele public, altfel poate doritor. Mulţi realizatori de radio nu difuzează pe post aşa ceva pentru că EI CRED, fără nici o bază, că nu ar fi agreată de un public mai larg.

După o perioadă lungă în care am fost nevoit să plec în alte ţări pentru a vedea live mari trupe rock, România a fost racordată la harta concertistică europeană. În doar un an, iată că vin la Bucureşti formaţii de primă mână precum Megadeth, Nightwish, Paradise Lost, Therion, Helloween, Lake of Tears, King Diamond, Apocalyptica, Candlemass, Obituary. Graţie celor de la Fundaţia Aquarius vom avea acum şansa de a vedea, la Polivalentă, marele eveniment muzical al anului care este concertul Lacrimosa.

Remus Cernea, jurnalist